Elogiul Hunedoarei – 1958 (Partea a II-a)


Astăzi, dacă vii la Hunedoara pe șosea sau pe drumul de fier, orașul se anunță cu câțiva kilometri înainte de a-i zări la orizont silueta. De-a lungul căilor de acces stau tot felul de fiare cu forme și destinații diverse, tuburi, grinzi, schelete metalice, plăci, tăblii, depuse aici ca într-un bâlci al fierului sau într-un magazin universal, ale cărui compartimente se întind pe sute de metri, fiecare. Ele constituie celulele uriașe din care se vor alcătui viitorii giganți ai siderurgiei. Pentru a delimita noțiunea de uriaș în universul hunedorean, trebuie făcute comparații cu lumea de afară, cam de felul acestora: “Din metalele folosite la construirea furnalului de 701 m.c. se poate face un cablu de 10 mm diametru, cu care s-ar înconjura pământul o dată și jumătate. Sub hala cea mare a laminorului de profile mijlocii, aflată în construcție, vor putea încăpea cinci terenuri de fotbal”. De aici rezultă că aceste depozite, cu toată vastitatea lor, sunt departe de a da imaginea cantității de metal utilizat în construcția Hunedoarei noi. Totuși ele sunt suficiente pentru a obișnui pe noul venit cu impresiile grandioase, ferindu-i imaginea de surprize zguduitoare. Hunedoara își dezvăluie grandorile, urmând exemplul naturii, care niciodată nu copleșește prin surprindere, ci lucrează cu nuanțe.

14

E bine să sosești la Hunedoara cu trenul ce duce pe muncitori la lucru, indiferent în care schimb. Important este să intri în oraș, mergând în mijlocul acelei mulțimi compacte, preocupate, sonore, care se îndreaptă cu pași iuți către orizontul de siluete metalice, înnegurate de fum. Există un ritm propriu al orașului, viu, trepidant, nervos – care se manifestă prin pași repezi și apăsați, gesturi viguroase, vorbire cu glas puternic, râsete din tot pieptul, în sfârșit prin circulație neîntreruptă și intensă. Atunci, pășind în mijlocul sirenelor sonore, înțelegi Hunedoara, înainte de a-i vedea toate străzile, mai mult intuitiv, vibrând în ritmul ei agitat. Nu liniștea și comoditatea, ci frământarea continuă, căutarea de noi forme constituie sensul existenței acestei lumi.

Sunt două realități care domină orașul, imprimându-i pecetea lor: Combinatul siderurgic si marile șantiere. Dar ele nu stau față în față, ca două obiecte izolate, ci se întrepătrund și se succed. Șantierul constituie un fel de prolog al Combinatului siderurgic și al orașului. Tot ce a fost terminat de construit devine imobil locuibil sau agregat care produce. Uneori obiective pe jumătate construite intră în funcție, constituind ciudate îmbinări de uzină și șantier. Pe o parte circulă camioane și basculante, sapă excavatoare și se toarnă ciment, iar pe cealaltă parte vin trenuri cu fier vechi, cu oale de fontă lichidă, duduie cuptoare încinse și se dau șarje. E un vacarm și un du-te-vino de camioane, trenuri, căruțe, care nu se localizează în spații limitate, ci cuprinde Combinatul și orașul, fiindcă se construiește peste tot, iar vehiculele circulă până la cariere de piatră și nisip situate în cele mai diverse direcții. 

Se construiește peste tot, la toate înălțimile, sub pământ, pe sol și la 100 de metri deasupra solului. Se construiește cu grabă și febrilitate, fiindcă oamenii au nevoie de case, fiindcă orice zi de întârziere la livrarea unui agregat are greutatea câtorva sute de tone de oțel.

Arhiva foto CSH www.cetateadefoc.110mb.com

De 8 ani de zile, Hunedoara este un vast șantier care i-a imprimat spiritul său vibrant, neliniștit. În cursul acestor ani s-a construit enorm. Au fost date în folosire până acum: termocentrala, uzina cocso-chimică, fabrica de aglomerare, două furnale moderne, cele mai mari din țară (unul de 400 m.c. și celălalt de 701 m.c.), și circa 2000 de apartamente de locuit. În prezent se continuă construcția noii oțelării, a laminorului bluming și se extinde orașul muncitoresc. Hunedorenii iubesc schelele de construcție care-i înconjoară, în ciuda unor greutăți inevitabile, care-i stingheresc, cum ar fi: vacarmul, noroiul și praful. Circulația de mașini este atât de intensă, încât în zilele de ploaie, noroiul adus de cauciucurile lor este strâns de pe străzile din centru, cu lopețile. Locuitorii orașului însă îl privesc mai degrabă cu haz decât cu necaz. Sunt gata oricând să-ți demonstreze că acum câțiva ani noroiul a fost cu mult mai mare, fiind de atunci într-o continua scădere până când va dispărea definitiv. Visând la orașul de mâine, confortabil și modern, ei iubesc totuși Hunedoara de astăzi în salopetă și cu mistria în mână.

Arhiva foto CSH www.cetateadefoc.110mb.com

Momentul istoric prin care trece orașul amintește de perioada eroică a marilor construcții din Uniunea Sovietică în anii primelor cincinale. Un înalt oaspe sovietic, membru în delegația guvernamentală, care a vizitat Hunedoara în vara anului 1956, a spus, în acest sens: “Orașul este plin de praf, dar nouă ne place, fiindcă totul este nou, la început, și ne amintește de anii tinereții…”

Pentru noul venit la Hunedoara, Combinatul siderurgic constituie apariția cea mai copleșitoare. În curtea cu uzine multiple, maturul devine copil și calcă printre coloșii de fier cu o teamă respectuoasă, ferindu-se la tot pasul. Totul în jur sună, țipă, arde, geme, trepidează, tavanele tremură, apar prin surpriză poduri rulante deasupra capului, limbi de foc te pândesc de unde nici nu te aștepți. Noaptea, toți acești coloși se adună la un loc, alcătuind trupul uriaș al unui balaur, care scoate flăcări pe nări din o sută de capete. După ce trece sfiiciunea vine la rând curiozitatea. E o curiozitate tot copilărească. Deși ai învățat la școală noțiuni elementare de siderurgie, copleșit de realități ai uitat totul și te vezi în situația de a pune întrebări naive: “Din ce se face fonta? Dar oțelul? Care sunt furnalele?” Apoi după ce ai trecut prin toate vârstele cunoașterii și impresiile se așază, începi să ai reprezentări mai clare, dar senzația de copleșire nu te părăsește. Combinatul siderurgic este o realitate atât de multiplă și de complexă, încât după ani de zile, chiar pentru oamenii de meserie, el conține date necunoscute. Orice altă întreprindere se grupează logic pe firul unor procese de fabricație asemănătoare. Cu toată forma ei tentaculară mina rămâne totuși simplă, fiind o repetare de aceleași abataje. În Combinatul siderurgic,, fiecare uzină, fiecare agregat este altceva. Nu e totuna sa faci cocs sau oțel, fontă sau benzen. Totuși, chiar aceste îndeletniciri disparate se regasesc pe o platformă teoretică aceeași. Chimia, știința combinațiilor nesfârșite, este filozofia siderurgiei, care dezleagă legăturile secrete dintre oxigen, fier și carbon.

Diversității de procedee tehnologice îi corespunde și o diversitate de peisaj. Uzina cocso-chimică e stranie prin geometria ei fantezistă, care amintește sculpturile cubiste, paralipipede ce se curbează brusc, încununate de turnuri, comunicând între ele prin planuri înclinate. Aglomeratorul, colorat cu roșu din pricina prafului de minereu, este o uzină alcătuită din benzi, pe care materia lunecă perpetuu. Furnalele, mai ales cele mari, sunt apariții grandioase, care trebuie privite de la distanță spre a fi văzute în întregime. Coloși îmbrăcați de jos în sus, în tăblii de fier negru, vibrează încontinuu ca niște viori. În hala înaltă a laminoarelor, lumina se strecoară fâșii, ca în pânzele lui Rembrandt, pe când blocurile de oțel, roșii incandescente, scot admirabile efecte cromatice în contrast cu valțurile negre pe care lunecă, sunând infernal. Oțelăria impresionează prin ritmul îndrăcit în care se muncește pe platforma de sus, unde sunt înșirate la rând 5 cuptoare, prin ușile cărora răzbesc încontinuu flăcări lungi, ca niște brațe de meduză.

Uzina cocso-chimică 3

În ansamblul său, Combinatul siderurgic este suma tuturor acestor uzine și agregate, plis încă o termocentrală nouă și nenumărate ateliere de reparații, făbricuțe auxiliare, depozite și instalații, situate în mijlocul unui triaj imens pe care circulă în permanență trenuri de deservire interioară. Privit în totalitatea lui, combinatul este o realitate nouă, o grupare imensă de clădiri cenușii, masive, de coșuri, de hale, de turnuri de răcire, de țevi, de conducte aeriene, lungi și întortocheate, care-și adună laolaltă zgomotele, aburii și fumul, într-un nor uriaș ce inundă cerul și într-un duduit neîntrerupt surd și adânc, ce face să vibreze pământul. Combinatul siderurgic este aici, în aceste locuri, o realitate geologică, fiindcă asemenea elementelor primordiale ale naturii – ape curgătoare, vânt și mare – el nu-și contenește niciodată activitatea, iar piscurile sale, ca și ale munților înalți, se dezvăluie arareori pe un cer fără neguri. Peisajul său este departe a fi uniform și monoton. El are fantezia apelor mării care-și schimbă aspectul după culoarea cerului și poziția luminii, deși aici se obțin efecte cromatice din îmbinarea altor elemente. Vântul puternic spală cerul și profilează silueta neagră a combinatului pe azurul cel mai curat. Vântul ușor amestecă aburul și fumul într-o compoziție cenușie, care în plin soare capătă reflexe roze, diafane, iar pe timp noros formează o negură compactă care urcă pâna la cer. Când atmosfera e calmă, fumul urcă drept pe un fond albastru. Este imaginea preferată a verii.

148

Toamna e mai surprinzătoare. Dacă norii apasă de sus, dar e liniște, fumul negru și aburul alb urcă ca niște coloane drepte, apoi, întâlnind rezistență, se întortochează, și se înfing în negura cenușie, ca niște rădăcini, producând un cer dramatic și convulsionat ca în pânzele lui Delacroix. Iarna spune legende, învăluind combinatul și castelul în văluri de ceață ușoare, albastre, diafane, și face din acest colos dur o apariție de basm nordic. Altădată, coborând la pământ nori subțiri și albaștri, lasă impresia fantastică și ciudată, că întregul Combinat stă sub valuri, ca un oraș submarin. Modalitățile peisajului sunt atât de numeroase și de schimbătoare după anotimp, după zile, după ore, încât contemplarea lui, întotdeauna, e plină de surprize și de noi plăceri vizuale. 

În fine, nu se poate ignora, atunci când se enunță obiectivele de primă importanță ale orașului, cunoscutul Castel al Huniazilor. În planul excursioniștilor care vin la Hunedoara, vizitarea castelului ocupă locul următor după Combinat. Castelul Huniazilor este cel mai mare și cel mai vechi monument arhitectonic rămas în picioare din evul mediu în țara noastră. Totodată el este un obiectiv extrem de prețios din punct de vedere al istoriei artelor, deoarece, construit și refăcut în decurs de câteva secole, constituie un fel de cronică înscrisă în piatră a diferitelor stiluri de arhitectură, între care stilul gotic și al renașterii predomină. Zidirea se înalță pe un colț de stâncă, fiind vizibilă de departe datorită masivității construcției, cât și bastioanelor ascuțite care o încununează. Intrarea se face pe un pod peste apa Zlaștiului, care în evul mediu se ridica și se cobora printr-un sistem de scripeți, ca o cumpănă de fântână. În corpul castelului se află: “Sala cavalerilor” lucrată în stil gotic, “Sala dietei” situată la etaj, împodobită cu loggii, pe pereții căreia se văd zugrăviți pe un fragment de frescă originală câțiva din domnitorii secolului al XVI-lea. Pe unii pereți se mai găsesc zugrăveli vechi, care înfățișează pe Ioan Huniade șinstemabsa, un corb cu inelul în cioc. O aripă a castelului, denumită “Neboisa” (Nu te teme), constituie un turn de refugiu, pentru adăpostire în caz când cetatea principală a fost cucerită. După cum se vede castelul a avut misiune militară, fiind apoi transformat într-un loc de agrement. În preajma sărbătoririi a 500 de ani de la moartea lui Ioan de Huniade, a fost deschis un șantier cu atribuția de a restaura castelul, atrăgându-se și această citadelă străveche în circuitul viu, dinamic al Hunedoarei de astăzi.

28

Că Hunedoara este un loc al disonanțelor și contrastelor rezultă din configurația orașului. De fapt nu există un singur oraș, ci trei: orașul vechi, orașul tineretului, orașul muncitoresc, și câteva cartiere de margine. Orașul Hunedoara, ca noțiune geografică, este încă nedefinit. Deocamdată există câmp gol, acolo unde s-a proiectat viitorul său centru administrativ.

13

Orașul vechi a rămas în esență așa cum îl cunoaștem de-acum două decenii. Aici se mai află instituțiile și autoritățile administrației de stat, sediile organizațiilor de masă, de partid, unitățile comerciale. Alături, pe deal, există colonia tineretului, o grupare de bărăci înălțate acum câțiva ani, în care stau muncitori nefamiliști din Combinat. Pe dealul din față, peste incinta uzinelor, sunt cartierele Stufit și Bataga, locuite mai ales de căruțași, din care cauză casele sunt ca la țară, mici, vopsite în alb, cu grajduri și căpițe de fân în curte. În spatele gării, de-a lungul șoselii spre Deva, se înșiră locuințe mici, cenușii ale așezării numite Orașul Tineretului, ridicată acum câțiva ani, în mod provizoriu, spre a da un adăpost muncitorilor de pe șantierele de construcții. Sus, în fund, la poalele dealului Chizid, de-a lungul unor străzi de curând asfaltate, este orașul nou, cu blocuri mari, netencuite, care se dezvoltă necontenit în toate laturile, denumit Orașul Muncitoresc în actele oficiale, iar de către hunedoreni, în discuții cotidiene – “O-me”. În momentul de față așezarea a căpătat proporții respectabile, fiind locuită de aproape 12.000 de oameni. Are prăvălii, o școală medie, un grup școlar siderurgic. Sus pe deal e restaurantul “Ciuperca”, botezat astfel după acoperișul său în formă de pălărioară. O plimbare de duminică dimineață, pe vreme însorită, îți provoacă sentimente duioase. O sumedenie de copii, de vârste mici, aleargă și se joacă prin fața blocurilor. Într-o zi m-am apucat să-i număr și am depășit cifra de două sute, deși n-am mers decât rămas impresionat de faptul că mai toți copiii nu depășeau vârsta clădirilor din oraș. Ceea ce înseamnă că muncitorul care a primit o locuință confortabilă s-a grăbit să-și întemeieze o familie.

Hunedoara prin 1969 - horă lângă restaurantul Ciuperca, vedere panoramică spre castel

În Orașul Muncitoresc sunt gata, pe cale de a fi terminate, trei edificii de o extremă importanță pentru hunedoreni.

Clubul-cinematograf, o clădire simetrică, având în intrare coloane lungi cu portic, inspirată după proiectul clubului “Grivița Roșie” din București, însă cu ornamentație mai frumoasă, spun constructorii. Spitalul de contagioși, unul din cele mai moderne din țară, e o clădire albă, elegantă, cu două etaje, încununată cu o terasă aparentă, ca ornament. Restaurantul, sau complexul berărie-cofetărie-restaurant, pardosit cu marmură și mozaic, cu tavane vopsite în ulei și în calcio vecchio, cu terase spațioase, cu scări largi și galerii, care-i dau un aspect mai mult decât fastuos, are deasupra intrării principale – culmea ciudățeniei arhitecturale – un turn ascuțit cu o săgeată care înțeapă cerul fără nici un rost estetic. Aceeași situație și cu gara orașului. Numai că aici turnul e și mai ascuțit și mai lung și în consecință și mai bizar, mai fără rost. E nevoie de o concepție arhitecturală unică a edificiilor viitorului oraș, bazată pe certe gusturi estetice, ca să nu ne trezim dupa ani de muncă într-o Hunedoara pestriță și neartistic sistematizată.

12

Spitalul de boli infectioase 1960

24

Aspectul dispersat al orașului de azi se explică prin rapiditatea creșterii sale. Mai ieri, pâna a început epoca de construcții, Hunedoara avea cam 6000 de locuitori, iar astăzi are dupa datele recensământului circa 36.000. Cifra, deși oficială, nu corespunde realității. Mulți oameni care iau parte activă la viața orașului locuiesc în satele din jur și vin la lucru cu trenul. Localitățile rurale din apropierea Hunedoarei sunt înțesate de muncitori, iar amestecul hibrid dintre oamenii uzinei și oamenii ogorului constituie particularitatea lor. Ar mai trebui luată în seamă și acea lume flotantă, formată de muncitori și specialiști de tot felul veniți temporar din dispoziția ministerelor. Deci, după toate probabilitățile, populația reală, care muncește și mișună pe străzile orașului, s-ar ridica la 50.000-60.000 de suflete. Dintre aceștia marea majoritate o formează tinerii până la 30 de ani.

Deși cu un vechi trecut istoric, Hunedoara de astăzi nu mai are nimic din specificul orașelor ardelenești. Forfota ei amintește un port, unde se descinde ca la hotarul unui pământ al făgăduinței. Sosesc ingineri tineri din Uniunea Sovietică, adolescente care vor sa devină brigadiere, academicieni, fotbaliști, medici, clovni de circ, excursioniști, inspectori de la ministere, și Hunedoara îi primește pe toți în freamătul ei neostoit.

Totuși mișcarea aceasta imensă nu este haos. Hunedoara nu răscolește în van, ci preface destine omenești și le determină să graviteze în sensul în care ea înaintează. Operația aceasta e mai tăcută, mai puțin spectaculoasă decât forfota, căci se petrece în adâncimi și progresează cu siguranța și calmul marilor acumulări ale istoriei. Purtătorul acestor prefaceri este hunedoreanul de rând – omul care ține pe umerii săi schelele și oțelul.

Muncitor tânăr, de 18-20 de ani, el provine de obicei de la țară, după ce, eventual, a trecut printr-o școală de ucenici, unde a învățat meserie. De cele mai multe ori e originar din Oltenia, Moldova sau Transilvania de nord. O dată cu straiele de la țară și-a lepădat și mentalitatea veche. Nu mai visează pământ. E pasionat să vadă și să știe cât mai multe. Hunedoara îi oferă sute de posibilități. De aceea la 20 de ani cunoaște câteva meserii. Dacă e bine calificat câștigă 800-1000 de lei pe lună. La lucru vine în cămașă cadrilată, pantaloni de doc, cu bască-n cap, fredonând arii din “Vagabondul”. Cine mai recunoaște în el pe țărănușul sfios de acum câțiva ani?

1956

Până la armată e flăcău. După armată devine om cu rost, se căsătorește și rămâne stabil la o meserie. În loc de bască poartă șapcă cenușie și la lucru vine cu pachetul de mâncare pregătit de nevastă. E muncitor de nădejne în secție în secție, șef de echipă sau de brigadă. Câștigă peste 1000 de lei pe lună, își tocmește gospodăria, cumpără mobilă. Când are 2-3 copii își scoate soția din producția ca să îngrijească familia. În concediu se duce la țară la părinți, îi ajută la muncă, dar după o săptămână i se face dor de Hunedoara. În sat face senzație povestind despre Combinat și nu este exclus ca vreo câțiva flăcăi să-l urmeze la întoarcere. Prin exemplul său personal stimulează. Duce o luptă perseverentă cu cei care trag chiulul. E aspru până la duritate. Dacă abaterile se repetă, spune vinovatului: “Nene, mai încurcă și pe alții, că la mine ai stat destul”. Este inamicul spiritului mercantil al țăranului. Pe muncitorii cu pământ la țară, care în timpul secerii dorm prin secție, îi trezește și-i pune la treabă. Dacă devine activist, sau capătă altă muncă de răspundere, e curajos, critică aspru. Ca activist de partid îndrumă și conduce construcțiile și producția de oțel, sprijinindu-se pe sute și mii de oameni ca dânsul. Ca asesor popular învață pe derbedei regulile de conviețuire socialistă. Ca cetățean al Hunedoarei se interesează de educația copiilor, de repartizarea locuințelor, de drumuri, de curățenia magazinelor, etc. Nu există o anume psihologie a muncitorului în siderurgie. Afară de câteva expresii specifice meseriei, este același muncitor, întâlnit pretutindeni, care muncește, dar care nu disprețuiește nici băutura, nici cântecul. E un om admirabil, cu toate scăderile sale, pe care ți le explici și le scuzi. E lesne crezător, fiindcă e însetat de nou, e uneori prea dur, fiindcă dă lupta aspră cu oțelul și uneori prea mândru, fiindcă e conștient de importanța muncii sale. Dar înainte de toate, e un om dintr-o bucată, tenace, iubitor de adevăr și dreptate, muncitor, cinstit, dușman al spiritului mercantil sau anarhic, inamic al leneșilor și al palavragiilor, pe care îi pune la treabă, încearcă să-i facă oameni, dar nici nu-i iartă dacă întrec măsura și-i elimină cu hotărâre din rândurile sale. Sub acțiunea lui perseverentă, răbdătoare, materialul uman dispersat la Hunedoara, în aparență haotic, progresează pe drumul revoluției socialiste.


400 de zile în Oraşul Flăcărilor – V.Nicorovici, 1958


Elogiul Hunedoarei – 1958 (Partea I)


Cred ca nu este reporter venit la Hunedoara, care, suindu-se pe dealul Chizidului si privind de acolo panorama orasului, sa nu fi fost tentat sa faca o antiteza dintre castelul cu turnuri inalte si suple, ridicat de Huniazi cu secole in urma si silueta masiva si impunatoare a combinatului siderurgic, deasupra caruia se rotesc in permanenta neguri uriase de abur si fum. Imaginea aceasta, contrastanta, in care istoria a imprimat urmele ei monumentale, punand fata in fata doua epoci cu tot ce au avut ele mai glorios, este atat de graitoare si de bogata in sensuri, atat de originala si de potrivita proceselor ce s-au petrecut si se petrec in aceste locuri, incat e imposibil sa nu fie ridicata la rangul de simbol, sa nu precedeze orice cuvant despre rosturile majore ale Hunedoarei si cu atat mai mult sa lipseasca dintr-un elogiu al ei.


Panorama cu Hunedoara


Fiindca Hunedoara de astazi, oras al flacarilor si al otelului, precum si al unor prefaceri revolutionare tot atat de aprige ca flacarile si ca otelul, este pagina ultima si cea mai celebra a unei evolutii multimilenare, in care sunt prezentate toate treptele de seama ale culturii umane. Astfel orasul, cu toata originalitatea lui izbitoare, imprimata in cronica de piatra si de metal a istoriei, cu tot specificul unor seisme sociale care-l rascolesc acum, intruchipeaza esenta si sensul unui vast proces petrecut in toata tara, de la origini si pana astazi si care culmineaza cu evenimentul cel mai grandios al veacurilor: revolutia socialista.

In solul mohorat al dealului Sanpetru, in imediata apropiere a castelului, printre tufe, maracini uscati si pietre funerare ale unui cimitir vechi, ies la suprafata fragmente de ceramica, urme de chirpic care duc pe arheolog tocmai in epoca neoliticului. Deasupra capului planeaza, venind pe linia de furnicular Teliuc-Hunedoara, corfe pline cu minereu, ca niste pasari mecanice, iar dedesubt, in vale, se aud bubuituri de explozii provenite de la o cariera, vrand sa arate parca nefirescul existentei, aici, in acest mediu, a unei vechi asezari dacice. Un val de pamant traverseaza in meandre dealul, constituind dupa toate aparentele zidurile unei cetati vechi, de origine necunoscuta.


Sanpetru Hunedoara


Evenimentul crucial in istoria indepartata a Hunedoarei este descoperirea fierului. Se pare ca asezarile stravechi, in care oamenii ciopleau piatra si fabricau oale, n-a avut alt sens aici, decat sa descopere aceasta parghie a civilizatiei. Odata descoperit, fierul isi punea pecetea asupra acestor locuri, si istoria lor nu mai poate fi interpretata decat prin prizma acestui metal din care se fac pluguri si sabii.

Unii cercetatori considera ca siderurgia a inceput la Hunedoara, acum 2500 de ani, in perioada dacica. Altii mai precauti nu dau decat vreo 19 secole industriei fierului, calauzindu-se dupa inscriptiile sapate de romani in peretii minelor de fier din Teliuc si Ghelar, desi considera ca foarte probabila existenta acestei indeletniciri si la dacii bastinasi. Desigur ca nu putem ocoli dovezile istorice, dar suntem cu inima alaturi de cei dintai, cu imaginatia mai inflacarata, caci, daca ei au dreptate, si cercetarile vor confirma afirmatiile lor, Hunedoara nu va castiga numai un mileniu, dar va avea dreptul sa inscrie in palmaresul ei o pagina glorioasa.

Daca dreptatea e de partea lor, atunci rezulta ca aici, in aceste locuri, a fost sursa principala care alimenta cu arme Sarmisegetuza, si deci vitejii care au aparat cetatea si libertatea patriei lor, sub conducerea barbateasca a lui Decebal, au tinut in maini palose din fierul hunedorean.

Dupa un mileniu de anonimat, explicabil prin istoria zbuciumata a Ardealului din aceasta perioada, fierul hunedorean si insasi Hunedoara isi fac aparitia, in plin ev mediu, surprinzator ca niste palose trase in lumina, pentru a inscrie o certa pagina de glorie. De asta data, soarta fierului hunedorean este legata de mica cetate ridicata la confluenta apei Cernei cu a Zlastiului, ca o pavaza impotriva tatarilor, cunoscuta in documentele vremii sub numele de “Castrum Hunod”, care in 1409 este daruita de Sigismund al Ungariei lui Voicu zis si Corvin, fiindca pe blazonul sau avea un corb cu inel in cioc, – ca de la acesta sa treaca in mainile vestitului strateg si conducator de osti Ioan de Huniade. Dornic de a infaptui planuri mari, acesta preface castelul stramosesc intr-un fort de lupta, adaugandu-i cateva noi bastioane, care strapung si astazi cerul. Peste linistea Hunedoarei, pe atunci un orasel medieval, cu strazi inguste, cu dughene de mesteri breslasi, inconjurat de codri seculari, in care nu se auzea decat strigatul strajei si dangatul clopotului din capela – Ioan de Huniade a facut sa rasune trambite de lupta si zanganitul metalic al sutelor de ciocane din atelierele randuite pe apa Zlastiului, constituind la acel loc un imens arsenal de arme. Aici s-au calit palosele care au maturat pe turcii contropitori, langa Belgrad si Adrianopole, intr-un eroic si drept razboi de aparare, dus de romani, unguri, sarbi si bulgari, sub conducerea marelui general Ioan de Huniade, a carui faima nu s-a stins din memoria popoarelor balcanice, care-l canta si astazi in baladele lor sub legendarul nume de “Iancu Sibianu”.

Industria fierului, stiindu-se inca primitiva si rudimentara, prefera, pana spre sfarsitul secolului al XIX-lea, sa se piteasca printre ultimele ramificari ale muntilor Poiana Rusca, neindraznind sa se aseze pe malul Cernei, chiar la Hunedoara, langa castelul lui Ioan Corvin, a carui grandoare, inca o coplesea. Siderurgia antica era putin spectaculoasa, cu toata hiperbolizarea facuta in mitul lui Hefaistos. Metalul si stanca erau mai degraba torturate decat lucrate industrial. Minerii crapau stancile de minereu cu dalta si ciocanul, ori le incalzeau puternic si le stropeau cu apa, dizlocandu-le prin variatia brusca a temperaturii. Minereul era topit in cuptoarele mici cu foc de lemne si apoi lovit cu barosul in ateliere de forja. Urme ale vechilor exploatari, cuptoare, unelte, zgura, inscriptii, s-au gasit in localitatile Teliuc si Ghelar.

In evul mediu, la Hunedoara, prin secolul XIV, se introduc cuptoare mai perfectionate de topire a fierului, iar manuirea ciocanelor de forja e incredintata puterii hidraulice. Este demn de mentionat ca siderurgia hunedoreana continua sa tina pasul cu tehnica moderna a vremii si ca, in secolul al XVIII-lea si al XIX-lea se ridica doua furnale inalte, unul la Toplita (1750) si altul la Govajdia (1806), asezate in acele puncte unde se incruciseaza sursa de energie – apa – cu drumurile de acces ale materiilor prime: minereu de fier si mangal. Despre furnalul de la Govajdia circula in momentul de fata legende, dintre care cea mai interesanta dar si cea mai bizara, ca picioarele turnului Eiffel din Paris ar fi turnate din fonta produsa aici. Dar mai captivant decat legendele este insusi furnalul, vechi de 150 de ani, care sta inca in picioare, asemenea unui patriarh al furnalelor, cu o arhitectura ciudata, aducand mai mult a biserica decat a edificiu industrial. N-ar fi lipsita de interes sugestia ca aici, la furnalul de la Govajdia, sa ia nastere un mic muzeu care sa oglindeasca evolutia siderurgiei hunedorene, spre a servi ca mijloc de instruire a tineretului si ca pioasa pretuire a muncii mesterilor vechi.


Govajdia


Stimulata de progresul masinismului modern, avand intr-una de fonta si otel, industria fierului, inghesuita intre viroagele muntilor, lasa la o parte orice ezitare si, sre sfarsitul veacului XIX, se aseaza sub dealurile line ale Hunedoarei, unde va dura pana astazi. Constructiile se ridica intr-un ritm rapid. Intre anii 1882 si 1904, uzina isi precizeaza conturul prin zidirea celor cinci furnale, cu toate accesoriile lor, si a unei linii inguste de cale ferata Ghelar-Hunedoara, pentru transportul minereului. Este o epoca mareata, dar si tragica din istoria Hunedoarei. Desi pe cerul orasului se profileaza schele, panze de fum si jerbe incandescente de foc, care slavesc munca si puterea inventiva a omului, nici o aparenta nu poate ascunde masinatiile cinice si egoiste ale capitalului, care strabat prin toate faptele, de la impilarea si asuprirea muncitorilor pana la folosirea uzinei in vederea pregatirii monstruosului razboi din 1914.

Ce alta dovada mai buna poate fi decat faptul ca, in 1913, ajunul oribilului macel, uzina realizeaza cel mai inalt varf de productie din toata istoria sa: 95 472 tone de fonta. Acest belsug de metal este monstruos. El prevesteste mormanele de cadavre din viitorii patru ani.

O caracteristica a uzinelor de fier din Hunedoara: ele au fost intotdeauna in proprietatea statului. Pana in 1919 au apartinut statului austro-ungar, din acest an – statului roman. In cursul celor doua decenii care urmeaza, asistam la una din cele mai marsave si incredibile manevre economice, care produce literalmente paraginirea industriei fierului la Hunedoara. Din cele 5 furnale existente nu functioneaza decat unul singur. Productia scade in anul 1924, de pilda, 17 289 tone de fonta. Din 2339 de muncitori cati erau in 1923, nu mai lucreaza in uzina peste cinci ani decat 918! Decaderea este totala si economistii burghezi cauta s-o motiveze prin lipsa de minereu si de cocs, prin concurenta strainatatii, prin insuficientul debuseu de fonta la intreprinderile din tara, etc., fara sa se descopere mecanismul acelei dracesti intrigi, care strangula si ducea la pieire siderurgia din Hunedoara. Dar ei n-o puteau face. Adevarul despre Hunedoara inseamna demascarea sistemului economic burghez. In timp ce uzinele statului din Hunedoara se duceau de rapa, furnalele din Resita, Calan si Vlahita, apartinand societatilor capitaliste, prosperau. In anul 1937, de pilda, Resita, cu doua furnale, fabrica de patru ori mai multa fonta decat Hunedoara care avea 5 furnale. Ce altceva insemna acest lucru decat sabotarea uzinelor statului, culmea ironiei, de catre insasi statul roman, al carui rege Carol II era actionar la intreprinderea lui Max Auschnitt din Resita si avea tot interesul sa scoata profituri cat mai mari.

Ce ridicola ne apare, in lumina acestor realitati, idilica descriere a avantajelor pe care muncitorimea hunedoreana le-ar fi avut in acea vreme, facuta de o revista romaneasca in limba franceza. Aflam din articol ca deliciile acestui paradis terestru constau din “bains de vapeur” (bai de abur), “bains d’ete”, (adica strand), cazino, “un jardin fleuri”, un parc inflorit, in care canta “un orchestre ouvrier”, adica o orchestra muncitoreasca. Poate pana la urma ne-am lasa imbatati de miros de flori si muzica, daca n-am ceti intr-o carte aparuta in acelasi an, o fraza care arunca o umbra fatala peste fericitii cantareti din “orchestre ouvrier”. – “Directiunea va fi nevoita sa mai concedieze, fiindca intreprinderea nu e rentabila” – si aceste putine cuvinte rastoarna tot sensul idilic al imaginii. Adevarul e ca, in perioada dintre cele doua razboaie, Hunedoara era un oras de provincie, monoton, existand undeva pe harta ca un punct terminus al unei linii de cale ferata. Despre Hunedoara se invata la geografie la capitolul bogatiile si industria tarii. Locuitorii aveau obiceiuri patriarhale. Stateau pe banci in fata gardurilor, la strada, depanundu-si amintirile. Umblau pe strazi botezate cu nume de monarhi, ca Regele Ferdinand si Regina Maria. In oras exista politie, pretura, judecatorie, Banca Corvineana, un gimnaziu de baieti. Vizitatorii trageau la hotel “Central”. O figura straina era imediat reperata si starnea subiect de discutie. La 1 Mai si 7 Noiembrie treceau patrule pe strada. Cei concediati plecau la Calan sau in Valea Jiului ca sa caute de lucru. N-au izbucnit aici proteste colective memorabile, ca la Lupeni si Grivita, dar comunistii si sindicalistii, majoritatea caliti in Valea Jiului, duceau o tenace si continua munca ilegala, care isi va arata roadele mai tarziu. Deocamdata suntem in perioada razboiului mondial.

Hunedoara, dupa ce suferire rusinea umilintei, este indreptata, ca si in primul deceniu al secolului, pe calea unei tragice prosperitati. In timp ce fiii ei sunt lipsiti de drepturi, fortati la munca prin metode militare, iar cei mai buni din ei, comunistii, dusi la judecata, cu banii capitalistilor nazisti se ridica in incinta uzinei, in anul 1941, otelaria Siemens-Martin si laminoarele, a caror productie era destinata pentru ducerea razboiului nedrept, anti-sovietic.

Preamarirea acelei zile de 23 August 1944, aducatoare de mari si radicale rasturnari, nu ar putea fi celebrata mai bine la Hunedoara, decat facandu-se apologia omului de rand, a faurarului negru de fum, cu obrazul dogorit de flacari, care a trecut anonim si sarac prin istorie desi, datorita muncii sale, industria fierului a putut sa avanseze de la cuptoarele rudimentare, ca niste varnite, pana la chintesenta tehnicii moderne, reprezentata astazi prin furnalul cel nou de 701 metri cubi. Prin actiunea ferma a acestui om, calauzit de partidul sau, istoria Hunedoarei, cu capitolele tragice, grotesti, rusinoase, intunecate, luminata rar de curcubee, cunoaste o perioada noua si unica – perioada eroica a existentei sale.

Dar lucrurile nu s-au petrecut simplu. Capitolul eroic n-a fost deschis in sunetul unor muzici de mars, ci a fost precedat de lupte, lipsuri si suferinte, de parca istoria a tinut sa puna la incercare vrednicia noilor conducatori inainte de a-i investi cu sarcini marete. Burghezia, clatinandu-se pe pozitiile ei politice pana in martie 1945, apoi rasturnata de la putere, dar detinand inca parghii economice, cadre de specialisti, slugi, cozi de topor – saboteaza, instiga, unelteste, seamana deruta si neincredere pentru a pastra terenul, sau in fine, pentru a-l parasi pustiind totul, ca o armata ce fuge din calea dusmanului. Nimic din recuzita aceasta de intrigi n-a fost lasat la o parte la Hunedoara pentru a fi stavilita revolutia.

Anii 1945 – 1947 inchid in ei clocotul unui inversunat razboi politic. Blocari intentionate de fonduri, goluri de aprovizionare, manevre demagogice ale social-democratilor de dreapta, amenintari cu omoruri, provocari sunt folosite pentru a se stavili activitatea Partidului Comunist Roman si a maselor. Este perioada in care e disputat totul, ca pe front. Moralul muncitorilor si painea de toate zilele. Fierul vechi, oxigenul, salariul, carbunele, cantina, sindicatul devin obiecte de lupta politica. Comunistii au castigat pe muncitori de partea lor, chemandu-i la lupta pentru revendicari de fiece zi dar si pentru obiectivele mari ale revolutiei. Sub presiunea miilor de muncitori veniti din Hunedoara, Valea Jiului si din Apuseni, preferctul judetului Deva, cu obrazul palid de frica si manie neputincioasa, a trebuit sa demisioneze, dandu-si seama ca armata care-l pazea n-ar fi putut rezista in fata iuresului acelor oameni fara arme, care strigau: “Jos reactiunea! Traiasca Partidul Comunist Roman!”

Lupta dintre burghezie si proletariat in acei ani, cea mai inversunata din istoria Hunedoarei, n-a trecut insa fara urmari. In perioada 1945 – 1947, uzina produce abia cu un sfert din capacitate (1945 – 36% din capacitate, 1946 – 25%, 1947 – 18,50%). Hunedoara insa n-a pierit ucisa de burghezie, cu armata perfida a sabotajului, numai datorita eroismului oamenilor de rand. Atunci, in acei ani s-au ridicat luptatori si s-au calit constiintele. Nu e intamplator ca cei mai luminati muncitori ce exista astazi in uzina s-au format in acea perioada, pe care ei insasi o caracterizeaza ca o pagina de glorie din biografia lor: “Am muncit la Hunedoara cand fumega un singur furnal si mancam sua de chimen cu mamaliga.” Viata de astazi a Hunedoarei, care fierbe incontinuu si aprig ca o mare, n-ar putea fi inteleasa fara referire la acesti ani, 1945 – 1947, grei dar gloriosi, in care s-a trezit furtuna si s-au ridicat primele valuri aprige.

Cuvine-se o calda si inalta elogiere a regretatului Ion Calugaru, pionierul literaturii noi despre clasa muncitoare, care s-a ostenit lunga vreme sa cunoasca Hunedoara, lasandu-ne in romanul sau “Otel si paine” tot freamatul acelor ani de lipsuri si mari sperante, cat si clocotul de lupta pentru refacerea si extinderea uzinei si a orasului, din anul 1948, care vestea inceputul unei noi etape in istoria Hunedoarei.


400 de zile in Orasul Flacarilor – V.Nicorovici, 1958