Elogiul Hunedoarei – 1958 (Partea I)


Cred ca nu este reporter venit la Hunedoara, care, suindu-se pe dealul Chizidului si privind de acolo panorama orasului, sa nu fi fost tentat sa faca o antiteza dintre castelul cu turnuri inalte si suple, ridicat de Huniazi cu secole in urma si silueta masiva si impunatoare a combinatului siderurgic, deasupra caruia se rotesc in permanenta neguri uriase de abur si fum. Imaginea aceasta, contrastanta, in care istoria a imprimat urmele ei monumentale, punand fata in fata doua epoci cu tot ce au avut ele mai glorios, este atat de graitoare si de bogata in sensuri, atat de originala si de potrivita proceselor ce s-au petrecut si se petrec in aceste locuri, incat e imposibil sa nu fie ridicata la rangul de simbol, sa nu precedeze orice cuvant despre rosturile majore ale Hunedoarei si cu atat mai mult sa lipseasca dintr-un elogiu al ei.


Panorama cu Hunedoara


Fiindca Hunedoara de astazi, oras al flacarilor si al otelului, precum si al unor prefaceri revolutionare tot atat de aprige ca flacarile si ca otelul, este pagina ultima si cea mai celebra a unei evolutii multimilenare, in care sunt prezentate toate treptele de seama ale culturii umane. Astfel orasul, cu toata originalitatea lui izbitoare, imprimata in cronica de piatra si de metal a istoriei, cu tot specificul unor seisme sociale care-l rascolesc acum, intruchipeaza esenta si sensul unui vast proces petrecut in toata tara, de la origini si pana astazi si care culmineaza cu evenimentul cel mai grandios al veacurilor: revolutia socialista.

In solul mohorat al dealului Sanpetru, in imediata apropiere a castelului, printre tufe, maracini uscati si pietre funerare ale unui cimitir vechi, ies la suprafata fragmente de ceramica, urme de chirpic care duc pe arheolog tocmai in epoca neoliticului. Deasupra capului planeaza, venind pe linia de furnicular Teliuc-Hunedoara, corfe pline cu minereu, ca niste pasari mecanice, iar dedesubt, in vale, se aud bubuituri de explozii provenite de la o cariera, vrand sa arate parca nefirescul existentei, aici, in acest mediu, a unei vechi asezari dacice. Un val de pamant traverseaza in meandre dealul, constituind dupa toate aparentele zidurile unei cetati vechi, de origine necunoscuta.


Sanpetru Hunedoara


Evenimentul crucial in istoria indepartata a Hunedoarei este descoperirea fierului. Se pare ca asezarile stravechi, in care oamenii ciopleau piatra si fabricau oale, n-a avut alt sens aici, decat sa descopere aceasta parghie a civilizatiei. Odata descoperit, fierul isi punea pecetea asupra acestor locuri, si istoria lor nu mai poate fi interpretata decat prin prizma acestui metal din care se fac pluguri si sabii.

Unii cercetatori considera ca siderurgia a inceput la Hunedoara, acum 2500 de ani, in perioada dacica. Altii mai precauti nu dau decat vreo 19 secole industriei fierului, calauzindu-se dupa inscriptiile sapate de romani in peretii minelor de fier din Teliuc si Ghelar, desi considera ca foarte probabila existenta acestei indeletniciri si la dacii bastinasi. Desigur ca nu putem ocoli dovezile istorice, dar suntem cu inima alaturi de cei dintai, cu imaginatia mai inflacarata, caci, daca ei au dreptate, si cercetarile vor confirma afirmatiile lor, Hunedoara nu va castiga numai un mileniu, dar va avea dreptul sa inscrie in palmaresul ei o pagina glorioasa.

Daca dreptatea e de partea lor, atunci rezulta ca aici, in aceste locuri, a fost sursa principala care alimenta cu arme Sarmisegetuza, si deci vitejii care au aparat cetatea si libertatea patriei lor, sub conducerea barbateasca a lui Decebal, au tinut in maini palose din fierul hunedorean.

Dupa un mileniu de anonimat, explicabil prin istoria zbuciumata a Ardealului din aceasta perioada, fierul hunedorean si insasi Hunedoara isi fac aparitia, in plin ev mediu, surprinzator ca niste palose trase in lumina, pentru a inscrie o certa pagina de glorie. De asta data, soarta fierului hunedorean este legata de mica cetate ridicata la confluenta apei Cernei cu a Zlastiului, ca o pavaza impotriva tatarilor, cunoscuta in documentele vremii sub numele de “Castrum Hunod”, care in 1409 este daruita de Sigismund al Ungariei lui Voicu zis si Corvin, fiindca pe blazonul sau avea un corb cu inel in cioc, – ca de la acesta sa treaca in mainile vestitului strateg si conducator de osti Ioan de Huniade. Dornic de a infaptui planuri mari, acesta preface castelul stramosesc intr-un fort de lupta, adaugandu-i cateva noi bastioane, care strapung si astazi cerul. Peste linistea Hunedoarei, pe atunci un orasel medieval, cu strazi inguste, cu dughene de mesteri breslasi, inconjurat de codri seculari, in care nu se auzea decat strigatul strajei si dangatul clopotului din capela – Ioan de Huniade a facut sa rasune trambite de lupta si zanganitul metalic al sutelor de ciocane din atelierele randuite pe apa Zlastiului, constituind la acel loc un imens arsenal de arme. Aici s-au calit palosele care au maturat pe turcii contropitori, langa Belgrad si Adrianopole, intr-un eroic si drept razboi de aparare, dus de romani, unguri, sarbi si bulgari, sub conducerea marelui general Ioan de Huniade, a carui faima nu s-a stins din memoria popoarelor balcanice, care-l canta si astazi in baladele lor sub legendarul nume de “Iancu Sibianu”.

Industria fierului, stiindu-se inca primitiva si rudimentara, prefera, pana spre sfarsitul secolului al XIX-lea, sa se piteasca printre ultimele ramificari ale muntilor Poiana Rusca, neindraznind sa se aseze pe malul Cernei, chiar la Hunedoara, langa castelul lui Ioan Corvin, a carui grandoare, inca o coplesea. Siderurgia antica era putin spectaculoasa, cu toata hiperbolizarea facuta in mitul lui Hefaistos. Metalul si stanca erau mai degraba torturate decat lucrate industrial. Minerii crapau stancile de minereu cu dalta si ciocanul, ori le incalzeau puternic si le stropeau cu apa, dizlocandu-le prin variatia brusca a temperaturii. Minereul era topit in cuptoarele mici cu foc de lemne si apoi lovit cu barosul in ateliere de forja. Urme ale vechilor exploatari, cuptoare, unelte, zgura, inscriptii, s-au gasit in localitatile Teliuc si Ghelar.

In evul mediu, la Hunedoara, prin secolul XIV, se introduc cuptoare mai perfectionate de topire a fierului, iar manuirea ciocanelor de forja e incredintata puterii hidraulice. Este demn de mentionat ca siderurgia hunedoreana continua sa tina pasul cu tehnica moderna a vremii si ca, in secolul al XVIII-lea si al XIX-lea se ridica doua furnale inalte, unul la Toplita (1750) si altul la Govajdia (1806), asezate in acele puncte unde se incruciseaza sursa de energie – apa – cu drumurile de acces ale materiilor prime: minereu de fier si mangal. Despre furnalul de la Govajdia circula in momentul de fata legende, dintre care cea mai interesanta dar si cea mai bizara, ca picioarele turnului Eiffel din Paris ar fi turnate din fonta produsa aici. Dar mai captivant decat legendele este insusi furnalul, vechi de 150 de ani, care sta inca in picioare, asemenea unui patriarh al furnalelor, cu o arhitectura ciudata, aducand mai mult a biserica decat a edificiu industrial. N-ar fi lipsita de interes sugestia ca aici, la furnalul de la Govajdia, sa ia nastere un mic muzeu care sa oglindeasca evolutia siderurgiei hunedorene, spre a servi ca mijloc de instruire a tineretului si ca pioasa pretuire a muncii mesterilor vechi.


Govajdia


Stimulata de progresul masinismului modern, avand intr-una de fonta si otel, industria fierului, inghesuita intre viroagele muntilor, lasa la o parte orice ezitare si, sre sfarsitul veacului XIX, se aseaza sub dealurile line ale Hunedoarei, unde va dura pana astazi. Constructiile se ridica intr-un ritm rapid. Intre anii 1882 si 1904, uzina isi precizeaza conturul prin zidirea celor cinci furnale, cu toate accesoriile lor, si a unei linii inguste de cale ferata Ghelar-Hunedoara, pentru transportul minereului. Este o epoca mareata, dar si tragica din istoria Hunedoarei. Desi pe cerul orasului se profileaza schele, panze de fum si jerbe incandescente de foc, care slavesc munca si puterea inventiva a omului, nici o aparenta nu poate ascunde masinatiile cinice si egoiste ale capitalului, care strabat prin toate faptele, de la impilarea si asuprirea muncitorilor pana la folosirea uzinei in vederea pregatirii monstruosului razboi din 1914.

Ce alta dovada mai buna poate fi decat faptul ca, in 1913, ajunul oribilului macel, uzina realizeaza cel mai inalt varf de productie din toata istoria sa: 95 472 tone de fonta. Acest belsug de metal este monstruos. El prevesteste mormanele de cadavre din viitorii patru ani.

O caracteristica a uzinelor de fier din Hunedoara: ele au fost intotdeauna in proprietatea statului. Pana in 1919 au apartinut statului austro-ungar, din acest an – statului roman. In cursul celor doua decenii care urmeaza, asistam la una din cele mai marsave si incredibile manevre economice, care produce literalmente paraginirea industriei fierului la Hunedoara. Din cele 5 furnale existente nu functioneaza decat unul singur. Productia scade in anul 1924, de pilda, 17 289 tone de fonta. Din 2339 de muncitori cati erau in 1923, nu mai lucreaza in uzina peste cinci ani decat 918! Decaderea este totala si economistii burghezi cauta s-o motiveze prin lipsa de minereu si de cocs, prin concurenta strainatatii, prin insuficientul debuseu de fonta la intreprinderile din tara, etc., fara sa se descopere mecanismul acelei dracesti intrigi, care strangula si ducea la pieire siderurgia din Hunedoara. Dar ei n-o puteau face. Adevarul despre Hunedoara inseamna demascarea sistemului economic burghez. In timp ce uzinele statului din Hunedoara se duceau de rapa, furnalele din Resita, Calan si Vlahita, apartinand societatilor capitaliste, prosperau. In anul 1937, de pilda, Resita, cu doua furnale, fabrica de patru ori mai multa fonta decat Hunedoara care avea 5 furnale. Ce altceva insemna acest lucru decat sabotarea uzinelor statului, culmea ironiei, de catre insasi statul roman, al carui rege Carol II era actionar la intreprinderea lui Max Auschnitt din Resita si avea tot interesul sa scoata profituri cat mai mari.

Ce ridicola ne apare, in lumina acestor realitati, idilica descriere a avantajelor pe care muncitorimea hunedoreana le-ar fi avut in acea vreme, facuta de o revista romaneasca in limba franceza. Aflam din articol ca deliciile acestui paradis terestru constau din “bains de vapeur” (bai de abur), “bains d’ete”, (adica strand), cazino, “un jardin fleuri”, un parc inflorit, in care canta “un orchestre ouvrier”, adica o orchestra muncitoreasca. Poate pana la urma ne-am lasa imbatati de miros de flori si muzica, daca n-am ceti intr-o carte aparuta in acelasi an, o fraza care arunca o umbra fatala peste fericitii cantareti din “orchestre ouvrier”. – “Directiunea va fi nevoita sa mai concedieze, fiindca intreprinderea nu e rentabila” – si aceste putine cuvinte rastoarna tot sensul idilic al imaginii. Adevarul e ca, in perioada dintre cele doua razboaie, Hunedoara era un oras de provincie, monoton, existand undeva pe harta ca un punct terminus al unei linii de cale ferata. Despre Hunedoara se invata la geografie la capitolul bogatiile si industria tarii. Locuitorii aveau obiceiuri patriarhale. Stateau pe banci in fata gardurilor, la strada, depanundu-si amintirile. Umblau pe strazi botezate cu nume de monarhi, ca Regele Ferdinand si Regina Maria. In oras exista politie, pretura, judecatorie, Banca Corvineana, un gimnaziu de baieti. Vizitatorii trageau la hotel “Central”. O figura straina era imediat reperata si starnea subiect de discutie. La 1 Mai si 7 Noiembrie treceau patrule pe strada. Cei concediati plecau la Calan sau in Valea Jiului ca sa caute de lucru. N-au izbucnit aici proteste colective memorabile, ca la Lupeni si Grivita, dar comunistii si sindicalistii, majoritatea caliti in Valea Jiului, duceau o tenace si continua munca ilegala, care isi va arata roadele mai tarziu. Deocamdata suntem in perioada razboiului mondial.

Hunedoara, dupa ce suferire rusinea umilintei, este indreptata, ca si in primul deceniu al secolului, pe calea unei tragice prosperitati. In timp ce fiii ei sunt lipsiti de drepturi, fortati la munca prin metode militare, iar cei mai buni din ei, comunistii, dusi la judecata, cu banii capitalistilor nazisti se ridica in incinta uzinei, in anul 1941, otelaria Siemens-Martin si laminoarele, a caror productie era destinata pentru ducerea razboiului nedrept, anti-sovietic.

Preamarirea acelei zile de 23 August 1944, aducatoare de mari si radicale rasturnari, nu ar putea fi celebrata mai bine la Hunedoara, decat facandu-se apologia omului de rand, a faurarului negru de fum, cu obrazul dogorit de flacari, care a trecut anonim si sarac prin istorie desi, datorita muncii sale, industria fierului a putut sa avanseze de la cuptoarele rudimentare, ca niste varnite, pana la chintesenta tehnicii moderne, reprezentata astazi prin furnalul cel nou de 701 metri cubi. Prin actiunea ferma a acestui om, calauzit de partidul sau, istoria Hunedoarei, cu capitolele tragice, grotesti, rusinoase, intunecate, luminata rar de curcubee, cunoaste o perioada noua si unica – perioada eroica a existentei sale.

Dar lucrurile nu s-au petrecut simplu. Capitolul eroic n-a fost deschis in sunetul unor muzici de mars, ci a fost precedat de lupte, lipsuri si suferinte, de parca istoria a tinut sa puna la incercare vrednicia noilor conducatori inainte de a-i investi cu sarcini marete. Burghezia, clatinandu-se pe pozitiile ei politice pana in martie 1945, apoi rasturnata de la putere, dar detinand inca parghii economice, cadre de specialisti, slugi, cozi de topor – saboteaza, instiga, unelteste, seamana deruta si neincredere pentru a pastra terenul, sau in fine, pentru a-l parasi pustiind totul, ca o armata ce fuge din calea dusmanului. Nimic din recuzita aceasta de intrigi n-a fost lasat la o parte la Hunedoara pentru a fi stavilita revolutia.

Anii 1945 – 1947 inchid in ei clocotul unui inversunat razboi politic. Blocari intentionate de fonduri, goluri de aprovizionare, manevre demagogice ale social-democratilor de dreapta, amenintari cu omoruri, provocari sunt folosite pentru a se stavili activitatea Partidului Comunist Roman si a maselor. Este perioada in care e disputat totul, ca pe front. Moralul muncitorilor si painea de toate zilele. Fierul vechi, oxigenul, salariul, carbunele, cantina, sindicatul devin obiecte de lupta politica. Comunistii au castigat pe muncitori de partea lor, chemandu-i la lupta pentru revendicari de fiece zi dar si pentru obiectivele mari ale revolutiei. Sub presiunea miilor de muncitori veniti din Hunedoara, Valea Jiului si din Apuseni, preferctul judetului Deva, cu obrazul palid de frica si manie neputincioasa, a trebuit sa demisioneze, dandu-si seama ca armata care-l pazea n-ar fi putut rezista in fata iuresului acelor oameni fara arme, care strigau: “Jos reactiunea! Traiasca Partidul Comunist Roman!”

Lupta dintre burghezie si proletariat in acei ani, cea mai inversunata din istoria Hunedoarei, n-a trecut insa fara urmari. In perioada 1945 – 1947, uzina produce abia cu un sfert din capacitate (1945 – 36% din capacitate, 1946 – 25%, 1947 – 18,50%). Hunedoara insa n-a pierit ucisa de burghezie, cu armata perfida a sabotajului, numai datorita eroismului oamenilor de rand. Atunci, in acei ani s-au ridicat luptatori si s-au calit constiintele. Nu e intamplator ca cei mai luminati muncitori ce exista astazi in uzina s-au format in acea perioada, pe care ei insasi o caracterizeaza ca o pagina de glorie din biografia lor: “Am muncit la Hunedoara cand fumega un singur furnal si mancam sua de chimen cu mamaliga.” Viata de astazi a Hunedoarei, care fierbe incontinuu si aprig ca o mare, n-ar putea fi inteleasa fara referire la acesti ani, 1945 – 1947, grei dar gloriosi, in care s-a trezit furtuna si s-au ridicat primele valuri aprige.

Cuvine-se o calda si inalta elogiere a regretatului Ion Calugaru, pionierul literaturii noi despre clasa muncitoare, care s-a ostenit lunga vreme sa cunoasca Hunedoara, lasandu-ne in romanul sau “Otel si paine” tot freamatul acelor ani de lipsuri si mari sperante, cat si clocotul de lupta pentru refacerea si extinderea uzinei si a orasului, din anul 1948, care vestea inceputul unei noi etape in istoria Hunedoarei.


400 de zile in Orasul Flacarilor – V.Nicorovici, 1958


Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s