Elogiul Hunedoarei – 1958 (Partea a II-a)


Astăzi, dacă vii la Hunedoara pe șosea sau pe drumul de fier, orașul se anunță cu câțiva kilometri înainte de a-i zări la orizont silueta. De-a lungul căilor de acces stau tot felul de fiare cu forme și destinații diverse, tuburi, grinzi, schelete metalice, plăci, tăblii, depuse aici ca într-un bâlci al fierului sau într-un magazin universal, ale cărui compartimente se întind pe sute de metri, fiecare. Ele constituie celulele uriașe din care se vor alcătui viitorii giganți ai siderurgiei. Pentru a delimita noțiunea de uriaș în universul hunedorean, trebuie făcute comparații cu lumea de afară, cam de felul acestora: “Din metalele folosite la construirea furnalului de 701 m.c. se poate face un cablu de 10 mm diametru, cu care s-ar înconjura pământul o dată și jumătate. Sub hala cea mare a laminorului de profile mijlocii, aflată în construcție, vor putea încăpea cinci terenuri de fotbal”. De aici rezultă că aceste depozite, cu toată vastitatea lor, sunt departe de a da imaginea cantității de metal utilizat în construcția Hunedoarei noi. Totuși ele sunt suficiente pentru a obișnui pe noul venit cu impresiile grandioase, ferindu-i imaginea de surprize zguduitoare. Hunedoara își dezvăluie grandorile, urmând exemplul naturii, care niciodată nu copleșește prin surprindere, ci lucrează cu nuanțe.

14

E bine să sosești la Hunedoara cu trenul ce duce pe muncitori la lucru, indiferent în care schimb. Important este să intri în oraș, mergând în mijlocul acelei mulțimi compacte, preocupate, sonore, care se îndreaptă cu pași iuți către orizontul de siluete metalice, înnegurate de fum. Există un ritm propriu al orașului, viu, trepidant, nervos – care se manifestă prin pași repezi și apăsați, gesturi viguroase, vorbire cu glas puternic, râsete din tot pieptul, în sfârșit prin circulație neîntreruptă și intensă. Atunci, pășind în mijlocul sirenelor sonore, înțelegi Hunedoara, înainte de a-i vedea toate străzile, mai mult intuitiv, vibrând în ritmul ei agitat. Nu liniștea și comoditatea, ci frământarea continuă, căutarea de noi forme constituie sensul existenței acestei lumi.

Sunt două realități care domină orașul, imprimându-i pecetea lor: Combinatul siderurgic si marile șantiere. Dar ele nu stau față în față, ca două obiecte izolate, ci se întrepătrund și se succed. Șantierul constituie un fel de prolog al Combinatului siderurgic și al orașului. Tot ce a fost terminat de construit devine imobil locuibil sau agregat care produce. Uneori obiective pe jumătate construite intră în funcție, constituind ciudate îmbinări de uzină și șantier. Pe o parte circulă camioane și basculante, sapă excavatoare și se toarnă ciment, iar pe cealaltă parte vin trenuri cu fier vechi, cu oale de fontă lichidă, duduie cuptoare încinse și se dau șarje. E un vacarm și un du-te-vino de camioane, trenuri, căruțe, care nu se localizează în spații limitate, ci cuprinde Combinatul și orașul, fiindcă se construiește peste tot, iar vehiculele circulă până la cariere de piatră și nisip situate în cele mai diverse direcții. 

Se construiește peste tot, la toate înălțimile, sub pământ, pe sol și la 100 de metri deasupra solului. Se construiește cu grabă și febrilitate, fiindcă oamenii au nevoie de case, fiindcă orice zi de întârziere la livrarea unui agregat are greutatea câtorva sute de tone de oțel.

Arhiva foto CSH www.cetateadefoc.110mb.com

De 8 ani de zile, Hunedoara este un vast șantier care i-a imprimat spiritul său vibrant, neliniștit. În cursul acestor ani s-a construit enorm. Au fost date în folosire până acum: termocentrala, uzina cocso-chimică, fabrica de aglomerare, două furnale moderne, cele mai mari din țară (unul de 400 m.c. și celălalt de 701 m.c.), și circa 2000 de apartamente de locuit. În prezent se continuă construcția noii oțelării, a laminorului bluming și se extinde orașul muncitoresc. Hunedorenii iubesc schelele de construcție care-i înconjoară, în ciuda unor greutăți inevitabile, care-i stingheresc, cum ar fi: vacarmul, noroiul și praful. Circulația de mașini este atât de intensă, încât în zilele de ploaie, noroiul adus de cauciucurile lor este strâns de pe străzile din centru, cu lopețile. Locuitorii orașului însă îl privesc mai degrabă cu haz decât cu necaz. Sunt gata oricând să-ți demonstreze că acum câțiva ani noroiul a fost cu mult mai mare, fiind de atunci într-o continua scădere până când va dispărea definitiv. Visând la orașul de mâine, confortabil și modern, ei iubesc totuși Hunedoara de astăzi în salopetă și cu mistria în mână.

Arhiva foto CSH www.cetateadefoc.110mb.com

Momentul istoric prin care trece orașul amintește de perioada eroică a marilor construcții din Uniunea Sovietică în anii primelor cincinale. Un înalt oaspe sovietic, membru în delegația guvernamentală, care a vizitat Hunedoara în vara anului 1956, a spus, în acest sens: “Orașul este plin de praf, dar nouă ne place, fiindcă totul este nou, la început, și ne amintește de anii tinereții…”

Pentru noul venit la Hunedoara, Combinatul siderurgic constituie apariția cea mai copleșitoare. În curtea cu uzine multiple, maturul devine copil și calcă printre coloșii de fier cu o teamă respectuoasă, ferindu-se la tot pasul. Totul în jur sună, țipă, arde, geme, trepidează, tavanele tremură, apar prin surpriză poduri rulante deasupra capului, limbi de foc te pândesc de unde nici nu te aștepți. Noaptea, toți acești coloși se adună la un loc, alcătuind trupul uriaș al unui balaur, care scoate flăcări pe nări din o sută de capete. După ce trece sfiiciunea vine la rând curiozitatea. E o curiozitate tot copilărească. Deși ai învățat la școală noțiuni elementare de siderurgie, copleșit de realități ai uitat totul și te vezi în situația de a pune întrebări naive: “Din ce se face fonta? Dar oțelul? Care sunt furnalele?” Apoi după ce ai trecut prin toate vârstele cunoașterii și impresiile se așază, începi să ai reprezentări mai clare, dar senzația de copleșire nu te părăsește. Combinatul siderurgic este o realitate atât de multiplă și de complexă, încât după ani de zile, chiar pentru oamenii de meserie, el conține date necunoscute. Orice altă întreprindere se grupează logic pe firul unor procese de fabricație asemănătoare. Cu toată forma ei tentaculară mina rămâne totuși simplă, fiind o repetare de aceleași abataje. În Combinatul siderurgic,, fiecare uzină, fiecare agregat este altceva. Nu e totuna sa faci cocs sau oțel, fontă sau benzen. Totuși, chiar aceste îndeletniciri disparate se regasesc pe o platformă teoretică aceeași. Chimia, știința combinațiilor nesfârșite, este filozofia siderurgiei, care dezleagă legăturile secrete dintre oxigen, fier și carbon.

Diversității de procedee tehnologice îi corespunde și o diversitate de peisaj. Uzina cocso-chimică e stranie prin geometria ei fantezistă, care amintește sculpturile cubiste, paralipipede ce se curbează brusc, încununate de turnuri, comunicând între ele prin planuri înclinate. Aglomeratorul, colorat cu roșu din pricina prafului de minereu, este o uzină alcătuită din benzi, pe care materia lunecă perpetuu. Furnalele, mai ales cele mari, sunt apariții grandioase, care trebuie privite de la distanță spre a fi văzute în întregime. Coloși îmbrăcați de jos în sus, în tăblii de fier negru, vibrează încontinuu ca niște viori. În hala înaltă a laminoarelor, lumina se strecoară fâșii, ca în pânzele lui Rembrandt, pe când blocurile de oțel, roșii incandescente, scot admirabile efecte cromatice în contrast cu valțurile negre pe care lunecă, sunând infernal. Oțelăria impresionează prin ritmul îndrăcit în care se muncește pe platforma de sus, unde sunt înșirate la rând 5 cuptoare, prin ușile cărora răzbesc încontinuu flăcări lungi, ca niște brațe de meduză.

Uzina cocso-chimică 3

În ansamblul său, Combinatul siderurgic este suma tuturor acestor uzine și agregate, plis încă o termocentrală nouă și nenumărate ateliere de reparații, făbricuțe auxiliare, depozite și instalații, situate în mijlocul unui triaj imens pe care circulă în permanență trenuri de deservire interioară. Privit în totalitatea lui, combinatul este o realitate nouă, o grupare imensă de clădiri cenușii, masive, de coșuri, de hale, de turnuri de răcire, de țevi, de conducte aeriene, lungi și întortocheate, care-și adună laolaltă zgomotele, aburii și fumul, într-un nor uriaș ce inundă cerul și într-un duduit neîntrerupt surd și adânc, ce face să vibreze pământul. Combinatul siderurgic este aici, în aceste locuri, o realitate geologică, fiindcă asemenea elementelor primordiale ale naturii – ape curgătoare, vânt și mare – el nu-și contenește niciodată activitatea, iar piscurile sale, ca și ale munților înalți, se dezvăluie arareori pe un cer fără neguri. Peisajul său este departe a fi uniform și monoton. El are fantezia apelor mării care-și schimbă aspectul după culoarea cerului și poziția luminii, deși aici se obțin efecte cromatice din îmbinarea altor elemente. Vântul puternic spală cerul și profilează silueta neagră a combinatului pe azurul cel mai curat. Vântul ușor amestecă aburul și fumul într-o compoziție cenușie, care în plin soare capătă reflexe roze, diafane, iar pe timp noros formează o negură compactă care urcă pâna la cer. Când atmosfera e calmă, fumul urcă drept pe un fond albastru. Este imaginea preferată a verii.

148

Toamna e mai surprinzătoare. Dacă norii apasă de sus, dar e liniște, fumul negru și aburul alb urcă ca niște coloane drepte, apoi, întâlnind rezistență, se întortochează, și se înfing în negura cenușie, ca niște rădăcini, producând un cer dramatic și convulsionat ca în pânzele lui Delacroix. Iarna spune legende, învăluind combinatul și castelul în văluri de ceață ușoare, albastre, diafane, și face din acest colos dur o apariție de basm nordic. Altădată, coborând la pământ nori subțiri și albaștri, lasă impresia fantastică și ciudată, că întregul Combinat stă sub valuri, ca un oraș submarin. Modalitățile peisajului sunt atât de numeroase și de schimbătoare după anotimp, după zile, după ore, încât contemplarea lui, întotdeauna, e plină de surprize și de noi plăceri vizuale. 

În fine, nu se poate ignora, atunci când se enunță obiectivele de primă importanță ale orașului, cunoscutul Castel al Huniazilor. În planul excursioniștilor care vin la Hunedoara, vizitarea castelului ocupă locul următor după Combinat. Castelul Huniazilor este cel mai mare și cel mai vechi monument arhitectonic rămas în picioare din evul mediu în țara noastră. Totodată el este un obiectiv extrem de prețios din punct de vedere al istoriei artelor, deoarece, construit și refăcut în decurs de câteva secole, constituie un fel de cronică înscrisă în piatră a diferitelor stiluri de arhitectură, între care stilul gotic și al renașterii predomină. Zidirea se înalță pe un colț de stâncă, fiind vizibilă de departe datorită masivității construcției, cât și bastioanelor ascuțite care o încununează. Intrarea se face pe un pod peste apa Zlaștiului, care în evul mediu se ridica și se cobora printr-un sistem de scripeți, ca o cumpănă de fântână. În corpul castelului se află: “Sala cavalerilor” lucrată în stil gotic, “Sala dietei” situată la etaj, împodobită cu loggii, pe pereții căreia se văd zugrăviți pe un fragment de frescă originală câțiva din domnitorii secolului al XVI-lea. Pe unii pereți se mai găsesc zugrăveli vechi, care înfățișează pe Ioan Huniade șinstemabsa, un corb cu inelul în cioc. O aripă a castelului, denumită “Neboisa” (Nu te teme), constituie un turn de refugiu, pentru adăpostire în caz când cetatea principală a fost cucerită. După cum se vede castelul a avut misiune militară, fiind apoi transformat într-un loc de agrement. În preajma sărbătoririi a 500 de ani de la moartea lui Ioan de Huniade, a fost deschis un șantier cu atribuția de a restaura castelul, atrăgându-se și această citadelă străveche în circuitul viu, dinamic al Hunedoarei de astăzi.

28

Că Hunedoara este un loc al disonanțelor și contrastelor rezultă din configurația orașului. De fapt nu există un singur oraș, ci trei: orașul vechi, orașul tineretului, orașul muncitoresc, și câteva cartiere de margine. Orașul Hunedoara, ca noțiune geografică, este încă nedefinit. Deocamdată există câmp gol, acolo unde s-a proiectat viitorul său centru administrativ.

13

Orașul vechi a rămas în esență așa cum îl cunoaștem de-acum două decenii. Aici se mai află instituțiile și autoritățile administrației de stat, sediile organizațiilor de masă, de partid, unitățile comerciale. Alături, pe deal, există colonia tineretului, o grupare de bărăci înălțate acum câțiva ani, în care stau muncitori nefamiliști din Combinat. Pe dealul din față, peste incinta uzinelor, sunt cartierele Stufit și Bataga, locuite mai ales de căruțași, din care cauză casele sunt ca la țară, mici, vopsite în alb, cu grajduri și căpițe de fân în curte. În spatele gării, de-a lungul șoselii spre Deva, se înșiră locuințe mici, cenușii ale așezării numite Orașul Tineretului, ridicată acum câțiva ani, în mod provizoriu, spre a da un adăpost muncitorilor de pe șantierele de construcții. Sus, în fund, la poalele dealului Chizid, de-a lungul unor străzi de curând asfaltate, este orașul nou, cu blocuri mari, netencuite, care se dezvoltă necontenit în toate laturile, denumit Orașul Muncitoresc în actele oficiale, iar de către hunedoreni, în discuții cotidiene – “O-me”. În momentul de față așezarea a căpătat proporții respectabile, fiind locuită de aproape 12.000 de oameni. Are prăvălii, o școală medie, un grup școlar siderurgic. Sus pe deal e restaurantul “Ciuperca”, botezat astfel după acoperișul său în formă de pălărioară. O plimbare de duminică dimineață, pe vreme însorită, îți provoacă sentimente duioase. O sumedenie de copii, de vârste mici, aleargă și se joacă prin fața blocurilor. Într-o zi m-am apucat să-i număr și am depășit cifra de două sute, deși n-am mers decât rămas impresionat de faptul că mai toți copiii nu depășeau vârsta clădirilor din oraș. Ceea ce înseamnă că muncitorul care a primit o locuință confortabilă s-a grăbit să-și întemeieze o familie.

Hunedoara prin 1969 - horă lângă restaurantul Ciuperca, vedere panoramică spre castel

În Orașul Muncitoresc sunt gata, pe cale de a fi terminate, trei edificii de o extremă importanță pentru hunedoreni.

Clubul-cinematograf, o clădire simetrică, având în intrare coloane lungi cu portic, inspirată după proiectul clubului “Grivița Roșie” din București, însă cu ornamentație mai frumoasă, spun constructorii. Spitalul de contagioși, unul din cele mai moderne din țară, e o clădire albă, elegantă, cu două etaje, încununată cu o terasă aparentă, ca ornament. Restaurantul, sau complexul berărie-cofetărie-restaurant, pardosit cu marmură și mozaic, cu tavane vopsite în ulei și în calcio vecchio, cu terase spațioase, cu scări largi și galerii, care-i dau un aspect mai mult decât fastuos, are deasupra intrării principale – culmea ciudățeniei arhitecturale – un turn ascuțit cu o săgeată care înțeapă cerul fără nici un rost estetic. Aceeași situație și cu gara orașului. Numai că aici turnul e și mai ascuțit și mai lung și în consecință și mai bizar, mai fără rost. E nevoie de o concepție arhitecturală unică a edificiilor viitorului oraș, bazată pe certe gusturi estetice, ca să nu ne trezim dupa ani de muncă într-o Hunedoara pestriță și neartistic sistematizată.

12

Spitalul de boli infectioase 1960

24

Aspectul dispersat al orașului de azi se explică prin rapiditatea creșterii sale. Mai ieri, pâna a început epoca de construcții, Hunedoara avea cam 6000 de locuitori, iar astăzi are dupa datele recensământului circa 36.000. Cifra, deși oficială, nu corespunde realității. Mulți oameni care iau parte activă la viața orașului locuiesc în satele din jur și vin la lucru cu trenul. Localitățile rurale din apropierea Hunedoarei sunt înțesate de muncitori, iar amestecul hibrid dintre oamenii uzinei și oamenii ogorului constituie particularitatea lor. Ar mai trebui luată în seamă și acea lume flotantă, formată de muncitori și specialiști de tot felul veniți temporar din dispoziția ministerelor. Deci, după toate probabilitățile, populația reală, care muncește și mișună pe străzile orașului, s-ar ridica la 50.000-60.000 de suflete. Dintre aceștia marea majoritate o formează tinerii până la 30 de ani.

Deși cu un vechi trecut istoric, Hunedoara de astăzi nu mai are nimic din specificul orașelor ardelenești. Forfota ei amintește un port, unde se descinde ca la hotarul unui pământ al făgăduinței. Sosesc ingineri tineri din Uniunea Sovietică, adolescente care vor sa devină brigadiere, academicieni, fotbaliști, medici, clovni de circ, excursioniști, inspectori de la ministere, și Hunedoara îi primește pe toți în freamătul ei neostoit.

Totuși mișcarea aceasta imensă nu este haos. Hunedoara nu răscolește în van, ci preface destine omenești și le determină să graviteze în sensul în care ea înaintează. Operația aceasta e mai tăcută, mai puțin spectaculoasă decât forfota, căci se petrece în adâncimi și progresează cu siguranța și calmul marilor acumulări ale istoriei. Purtătorul acestor prefaceri este hunedoreanul de rând – omul care ține pe umerii săi schelele și oțelul.

Muncitor tânăr, de 18-20 de ani, el provine de obicei de la țară, după ce, eventual, a trecut printr-o școală de ucenici, unde a învățat meserie. De cele mai multe ori e originar din Oltenia, Moldova sau Transilvania de nord. O dată cu straiele de la țară și-a lepădat și mentalitatea veche. Nu mai visează pământ. E pasionat să vadă și să știe cât mai multe. Hunedoara îi oferă sute de posibilități. De aceea la 20 de ani cunoaște câteva meserii. Dacă e bine calificat câștigă 800-1000 de lei pe lună. La lucru vine în cămașă cadrilată, pantaloni de doc, cu bască-n cap, fredonând arii din “Vagabondul”. Cine mai recunoaște în el pe țărănușul sfios de acum câțiva ani?

1956

Până la armată e flăcău. După armată devine om cu rost, se căsătorește și rămâne stabil la o meserie. În loc de bască poartă șapcă cenușie și la lucru vine cu pachetul de mâncare pregătit de nevastă. E muncitor de nădejne în secție în secție, șef de echipă sau de brigadă. Câștigă peste 1000 de lei pe lună, își tocmește gospodăria, cumpără mobilă. Când are 2-3 copii își scoate soția din producția ca să îngrijească familia. În concediu se duce la țară la părinți, îi ajută la muncă, dar după o săptămână i se face dor de Hunedoara. În sat face senzație povestind despre Combinat și nu este exclus ca vreo câțiva flăcăi să-l urmeze la întoarcere. Prin exemplul său personal stimulează. Duce o luptă perseverentă cu cei care trag chiulul. E aspru până la duritate. Dacă abaterile se repetă, spune vinovatului: “Nene, mai încurcă și pe alții, că la mine ai stat destul”. Este inamicul spiritului mercantil al țăranului. Pe muncitorii cu pământ la țară, care în timpul secerii dorm prin secție, îi trezește și-i pune la treabă. Dacă devine activist, sau capătă altă muncă de răspundere, e curajos, critică aspru. Ca activist de partid îndrumă și conduce construcțiile și producția de oțel, sprijinindu-se pe sute și mii de oameni ca dânsul. Ca asesor popular învață pe derbedei regulile de conviețuire socialistă. Ca cetățean al Hunedoarei se interesează de educația copiilor, de repartizarea locuințelor, de drumuri, de curățenia magazinelor, etc. Nu există o anume psihologie a muncitorului în siderurgie. Afară de câteva expresii specifice meseriei, este același muncitor, întâlnit pretutindeni, care muncește, dar care nu disprețuiește nici băutura, nici cântecul. E un om admirabil, cu toate scăderile sale, pe care ți le explici și le scuzi. E lesne crezător, fiindcă e însetat de nou, e uneori prea dur, fiindcă dă lupta aspră cu oțelul și uneori prea mândru, fiindcă e conștient de importanța muncii sale. Dar înainte de toate, e un om dintr-o bucată, tenace, iubitor de adevăr și dreptate, muncitor, cinstit, dușman al spiritului mercantil sau anarhic, inamic al leneșilor și al palavragiilor, pe care îi pune la treabă, încearcă să-i facă oameni, dar nici nu-i iartă dacă întrec măsura și-i elimină cu hotărâre din rândurile sale. Sub acțiunea lui perseverentă, răbdătoare, materialul uman dispersat la Hunedoara, în aparență haotic, progresează pe drumul revoluției socialiste.


400 de zile în Oraşul Flăcărilor – V.Nicorovici, 1958